Institutul de cercetare-dezvoltare pentru apicultura

Despre Apis mellifera

 

ALBINA MELIFERĂ (ca specie, Apis mellifera) ESTE SISTEMATIZATĂ ÎN RASE GEOGRAFICE

 

Rasele de albine cunoscute până în prezent reprezintă RASE GEOGRAFICE (Ruttner F., 1986), fapt ce presupune adaptarea unor populații de albine în decursul unor perioade foarte mari de timp (în perioadele de stabilitate geologică, ca de ex cea dintre erele glaciare) la condițiile de climă și vegetație specifice diferitelor regiuni. În lume s-au identificat până în prezent cca 24 de rase de albine melifere ce aparțin speciei Apis melifera L, din care cca 10 rase sunt doar în Europa.

 

Până în prezent, la albina meliferă, omul nu a reușit să creeze o rasă sau un ecotip (populație locală adaptată la un anumit areal sau la o anumită flora meliferă). Toate aceste rase de albine cunoscute în prezent, originare din Europa, Orientul Apropiat și Africa și structurate în 5 mari brațe de evoluție (C, M, A, O, Y), prezintă caracteristici foarte diverse privind principalele caractere productive sau de comportament (de ex. comportamentul de cules, dezvoltarea sezonieră, particularitățile de reproducție, roire și migrație, comportamentul de agresivitate, rezistența la condiții extreme de climă și hrană, rezistență la boli și dăunători).

 

Albinele melifere din America de Nord și Sud precum și cele din Orientul îndepărtat sau Australia au fost importate din cele existente în Europa (în special din populațiile de A.m. iberica, A.m. ligustica și A. m. carnica), în funcție de momentul istoric sau nivelul de cunoaștere, odată cu extinderea civilizației europene. Ca urmare, Europa în mod special, reprezintă leagănul unor rase geografice de o deosebită importanță pentru apicultura mondială.

Conservarea și protecția populațiilor locale de albine reprezintă un concept susținut de întreaga comunitate științifică europeană

 

Acest concept presupune conservarea și ameliorarea în rasă curată, prin selecția artificială a caracteristicilor productive și de adaptabilitate la mediu pe care rasele de albine/populatiile locale le-au achiziționat de-a lungul evoluției sale.

 

Conceptul protecţiei și conservării populaţiilor locale de albine, mai bine adaptate la mediu, agreat și susținut la ora actuală de întreaga comunitate ştiinţifică europeană, este justificat de:

 

1.1.    Finanţarea unor proiecte de cercetare la nivel european dar și national și în acest sens menționăm câteva exemple mai relevante:

1.1.1. – la nivel internațional:

  1. a) SMARTBEES – Sustainable Management of Resilient Bee Populations (2014) – www.smartbees-fp7.eu;
  2. b) STEP – Status and Trends of European Pollinators (2013) are ca scop să evalueze și să documenteze declinul populațiilor de albine din Europa și a altor polenizatori, http://www.step-project.net/.
  3. c) SUPER-B (FA COST Action FA1307) – Sustainable Pollination in Europe: joint Research on Bees and other pollinators, are ca scop integrarea cunoștințelor și dezvoltarea de metode care să susțină serviciile de polenizare din Europa într-un mod cât mai durabil.
  4. d) BABE – Beekeeping and Apis Biodiversity in Europe (2000)

 

1.1.2. – la nivel național:

  1. a) MADR, program ADER 2015-2020 (MADR) – Standardizarea metodelor de biometrie în studiul raselor, de creştere a reproducătorilor și de însămânţare instrumentală, utile în evaluarea familiilor de albine, cu aplicabilitate în conservarea și ameliorarea genofondului apicol national, contract 9.1.1./2014.
  2. b) MCT, program CEEX modul 2- “Optimizarea si implementarea unor tehnici de biologie moleculara pentru caracterizarea genetica a populatiilor de albine melifere din Romania cu implicatii in conservarea rasei locale – A.m.carpatica”. Contract 5906/2006.
  3. c) MCT, program CEEX, modul 2- “Determinarea rezistentei naturale la boli a populatiilor de albine (A. m. carpatica) din Romania pe baza unor teste specifice si realizarea unei metodologii optime de ameliorare pentru acest caracter” Contract 1468/2006.
  4. d) Tematica de cercetare privind o serie de studii de biometrie, reproducție, conservare si ameliorare a albinei românești – A.m. carpatica sub coordonarea ASAS – 1975-1998.

 

1.2.    Apariţia unor asociaţii şi platforme online:

  1. a) COLLOS – Asociaţia Cercetătorilor din Apicultură (Prevenirea pierderilor de familii de albine) o asociație internațională, non-profit cu sediul la Berna, Elveția, care are ca membri cercetători, specialiști în extensie, studenți, din peste 60 de țări. http://coloss.org/.
  2. b) RNSBB – Reţeaua de cercetare pentru ameliorarea durabilă a albinelor – grup de lucru în cadrul rețelei Collos pentru dezvoltarea si diseminarea strategiilor de creștere și ameliorare pentru conservarea populațiilor local adaptate http://www.beebreeding.net/.

 

1.3.    O serie de publicaţii ştiinţifice apărute (a se vedea lista bibliografică);

 

COMPLEXITATEA REPRODUCȚIEI ȘI SELECȚIEI ARTIFICIALE LA ALBINA MELIFERĂ NE OBLIGĂ LA LIMITAREA EXPERIMENTELOR CE ȚIN DE HIBRIDAREA RASELOR.

 

Din literatura de specialitate este cunoscut şi acceptat faptul că albina constituie un obiect dificil pentru ameliorare, deosebindu-se profund de celelalte specii de animale crescute de om. Complicaţiile privind ameliorarea şi evaluarea (bonitarea) familiilor de albine apar ca urmare a unor caracteristici generale şi particulare cu privire la biologia albinei melifere, din care cele mai importante ar fi:

 

  1. Populaţiile genetice de albine melifere reprezintă componente ale diferitelor ecosisteme, fiecare fiind adaptată la ecosistemul său natural în care rolul major îl are clima și vegetația (flora); la albine omul nu poate controla mai mult de 10% din condițiile ecologice (climă, floră, boli). Ca rezultat, evoluţia albinelor este în mare parte sub controlul selecţiei naturale adică sub controlul ecosistemului, faţă de cea a altor specii de animale de interes economic unde omul poate controla condiţiile de hrană și de reproducţie.
  2. Valoarea observată a unei familii de albine (fenotipul) este rezultatul a două componente: una genetică (ereditară) – transmisibilă la urmaşi, şi o alta de mediu (localizarea stupinei, condiţii inegale de dezvoltare sau de management, un istoric diferit) care nu este transmisibilă la urmaşi (nu este ereditară); de exemplu, o producţie mai mare poate fi rezultatul unor condiţii de mediu mai bune sau poate fi și rezultatul unui comportament de cules (genetic) mai pronunțat. În selecție, omul trebuie să poată să măsoare componenta genetică, pentru a o putea selecționa și transmite în descendență, deoarece selecția artificială se bazează doar pe această componentă.
  3. Candidaţii la selecţie adică “indivizii”, sunt reprezentaţi de familiile de albine, deci în selecție este necesară evaluarea performanței familiei de albine ca întreg: matca+albinele lucrătoare.
  4. Albina meliferă are un sistem reproductiv haplo-diploid. Aceasta înseamnă că trântorii eclozionează din ouă nefecundate (deci ei nu au tată şi primesc de la mamă doar jumătate din cromozomii ei). Albinele lucrătoare şi mătcile sunt diploide rezultând din ouă fecundate; trântorii diploizi nu apar deoarece sunt eliminaţi de albine; spre deosebire de majoritatea animalelor toţi spermatozoizii produşi de un trântor (haploid) sunt identici (clone); ca urmare, valoarea genetică a familiei de albine este rezultatul valorii genetice a mătcii şi a trântorilor cu care aceasta s-a împerecheat.
  5. Din punct de vedere genetic familia de albine este compusă din subfamilii cu diferite grade de înrudire, ca rezultat al fecundării ovulelor mătcii cu spermatozoizii stocați în spermatecă proveniți de la mai mulți trântori, în condițiile în care fiecare trântor (ca individ viabil rezultat din ovule nefecundate – partenogeneză) produce spermatozoizi identici. Astfel, într-o familie de albine vom găsi din punct de vedere genetic subgrupe de indivizi (albine lucrătoare): supersurori (cu grad de înrudire de 75%) cand au aceeași mamă și același tată, și semisurori (cu grad de înrudire de 25%) cand au aceeași mamă dar tați diferiți. Trântorii fii moștenesc o combinație întâmplătoare de 50% din genele mamei. În același timp, există posibilitatea ca gradul de înrudire între albine să fie și de 50% (surori) atunci cand au aceeași mamă iar tații sunt frați. Ca urmare, populaţiile genetice de albine nu sunt foarte mari şi consangvinizarea se poate produce mai uşor. Ea poate fi observată prin viabiliatea puietului ca rezultat al determinismului genetic al sexului.
  6. Determinismul sexului. La albine, sexul individului este determinat de existenţa unei gene, care, într-o populaţie de albine, are mai multe sexalele; astfel, când întâmplarea face ca două sexalele identice să se combine rezultatul va fi un trântor diploid care nu supravieţuieşte, acesta fiind eliminat de lucrătoare în momentul ecloziunii din ou. Rezultatul este o suprafaţă de puiet cu goluri (puiet „pestriţ”), conducând astfel la o viabilitate a puietului mai scăzută. Deci consangvinizarea la albine are ca efect reducerea numarului de sexalele, aparitia trântorilor diploizi si deci scăderea viabilității puietului, fenomen nedorit. Ea poate fi evaluată după existența acestor goluri. Acest fenomen limitează utilitatea consangvinizării ca metodă de lucru în ameliorarea albinelor, metodă folosită cu succes la alte specii de animale.
  7. Poliandria şi heterospermia mătcilor fac deasemenea dificilă identificarea celor mai buni părinţi pentru creşterea noii generaţii. Matca se împerechează în mod natural cu până la 20 de trântori, în cca 1-5 zboruri de împerechere, generaţiile rezultate fiind o colecţie de mai multe subfamilii care pot exista la un moment dat în proporţii diferite;
  8. Sistemul de împerechere naturală este deschis (în zbor), ceea ce îl face necontrolabil pe linie paternă şi este limitat de factorii climaterici ai mediului (vânt, ploi, temperatura aerului) la o anumită parte a anului, lunile aprilie – septembrie, aceasta fiind perioada când creşterea reproducătorilor şi împerecherea propriuzisă poate avea loc cu succes. Până în prezent, toate încercările de a controla împerecherea, în mediu natural, au eșuat. Singura modalitate de control al împerecherilor o reprezintă însămânțarea instrumentală, tehnică costisitoare care necesită un grad înalt de specializare.
  9. Raza mare de acţiune în cazul zborurilor de împerechere (pâna la 15-20 km în cazul trântorilor), existenţa locurilor de adunare a trântorilor, unde se pot aduna trântori de la zeci sau chiar sute de familii de albine existente în raza de zbor a acestora, contribuie deasemenea la scăderea controlului împerecherilor pe linie paternă.
  10. Ca urmare a acestor caracteristici de reproducție, izolarea reproductivă în general este dificil de realizat. Controlul reproducției se poate face doar prin însămânțare instrumentală sau în puncte de împerechere controlată cu raza maximă de zbor a reproducătorilor – mătci si trântori. De exemplu, o minimă măsură de izolare reproductivă a unei stupine faţă de material biologic ce aparţine altor rase/hibrizi interrasiali ar putea fi realizată evitând amplasarea temporară sau permanentă de familii de albine/roiuri/nuclee de împerechere din altă rasă de albine sau hibrizi interrasiali pe raza de zbor de minim 20 de km în jurul stupinelor şi a punctelor de împerechere controlată aferente.
  11. Roirea, un fenomen natural de înmulțire la nivelul familiei de albine reprezintă un alt aspect foarte important în procesul de dispersie a genelor în natură, astfel că doar prin limitarea acestuia, fapt ce presupune un efort suplimentar de supraveghere și control, s-ar putea minimiza dispersarea materialului genetic nedorit pe aria de amplasare a acestora.

 

DIFICULTĂȚILE DE IDENTIFICARE, DE STUDIU ȘI SELECȚIE A CARACTERELOR PRECUM ȘI COSTURILE AFERENTE REPREZINTĂ UN ASPECT FOARTE IMPORTANT ÎN ACTIVITATEA DE ÎNCADRARE A RASELOR ȘI ÎN MUNCA DE SELECȚIE.

 

Atât în studiile de taxonomie cât și în munca de selecție se vor evalua de obicei mai multe caractere specifice rasei. În selecție, obiectivul acesteia trebuie să fie clar, constant şi stabil pe o perioadă lungă de timp, dar şi cât mai simplu, incluzând doar caracterele biologice şi economice esenţiale, de preferat caractere/trăsături cu o heritabilitate mare, care nu sunt costisitoare şi sunt corelate genetic pozitiv. Oricum, în atenţia amelioratorului sunt în general mai multe caractere, dar dacă acestea sunt corelate pozitiv numărul lor poate fi minimizat. Înainte de a stabili care este obiectivul recomandabil al ameliorării albinelor este necesar un inventar al caracterelor care sunt de obicei în atenţia crescătorilor/amelioratorilor.

 

Caractere vizate pentru conservare şi ameliorare în atenţia crescătorului. Luând în considerare specificitatea obiectivelor diferitelor programe de ameliorare (economice, comportamentale şi specifice rasei locale), dar şi noile provocări cu privire la adaptabilitate la boli şi la diferite condiţii de mediu, există mai multe caractere care pot fi incluse într-un protocol de evaluare/bonitare şi selecţie, ca de exemplu:

 

Caractere morfologice specifice rasei. Cele mai utilizate pe plan naţional şi internaţional sunt: coloraţia abdomenului, lungimea trompei, indicele cubital, dislocarea discoidală, lungimea şi lăţimea aripii anterioare, lăţimea tergitului 3 şi 4, indicele tarsian, ca sa menţionăm doar câteva mai importante; în aceasta grupă, pe plan internaţional există şi măsurători care diferă ca metodică de lucru (imagistica pe aripi) şi care sunt utilizate pentru discriminarea raselor sau populaţiilor de albine, în conceptul general de conservare a populaţiilor de albine; alte metode utilizate din ce în ce mai mult pe plan internaţional şi care sunt mai precise în diferenţierea populaţiilor de albine, dar implică costuri mai mari şi laboratoare specializate, au la bază markerii genetici, aceste metode fiind în continuă dezvoltare. Deseori metodele sunt foarte diversificate si nu sunt aplicate uniform, conducând la comparații ineficiente între rase. Acest fapt a condus în ultimul timp la nevoia de a standardiza metodica si astfel în ultimii ani (2013) a fost descrisă metodologia de analiză, existentă la ora actuală, pe toate cele 3 categorii de studii – morfometrice clasice/ geometrice (aripa) şi genetice (ADN mitocondrial si nuclear). Ținând cont și de zonele de suprapunere naturală a arealelor de distribuție, fapt ce presupune o hibridare naturală (zone gri) între diversele rase geografice, o delimitare clară a raselor reprezintă în continuare o adevărată provocare, de aceea izolarea geografică și reproductivă la nivel de țară, unde se pot face politici de conservare și ameliorare în rasă curată, rămâne singura soluție viabilă pentru protecția populațiilor locale. Trebuie însă accentuat faptul că studiile la nivel comportamental, sunt necesare și foarte importante, care arată reala adaptare a albinelor la un anumit ecosistem și încadrarea într-o anumită populație geografică de tip rasă sau ecotip.

Caractere de comportament general. La nivel comportamental în procesul de ameliorare sunt vizate o serie de trăsături specifice ca de exemplu: organizarea cuibului, modul de căpăcire al mierii, blândeţea, comportamentul pe fagure, tendinţa de roire, blocarea cuibului cu miere în timpul culesului, activitatea de polenizare etc; în general, ameliorarea unor caractere de comportament este necesară şi asigură îmbunătăţirea lucrului în stupină pentru un management mai bun al stupinei.

Caractere privind dezvoltarea familiei vizează aspecte legate de mărimea populaţiei unei familii de albine ştiut fiind faptul că de buna dezvoltare a acestora depinde depăşirea perioadei de iarnă şi valorificarea culesurilor. În această categorie următoarele caractere pot fi măsurate: viabilitatea puietului, rezistenţa la iernare, dezvoltarea în primăvară, puterea familiei de albine în anumite perioade (cantitate de albine, suprafață de puiet), longevitatea albinelor.

Caractere productive (economice) vizează cel mai adesea ameliorarea producţiei de miere. Cu toate acestea în anumite zone pot fi vizate şi alte caractere economice cum ar fi producţia de polen sau cea de lăptişor de matcă etc; cel mai important obiectiv al selecţiei, producţia de miere este un caracter complex care depinde de mai mulţi factori. Astfel, în condiţii de cules, producţia efectivă de miere depinde de cantitatea de albină existentă şi de instinctul de acumulare. Cantitatea de albină este determinată de prolificitatea mătcilor, viabilitatea puietului şi durata de viață a albinelor, iar instinctul de acumulare (hărnicia albinelor) este caracterul determinat genetic pe care îl vizăm în selecție şi reprezintă practic producţia de miere/albină culegătoare. Practic, selecţia pentru acest caracter complex trebuie să se concretizeze prin obţinerea unor producţii maxime de miere în condiţiile de climă şi de cules date şi numai pe bază de resurse naturale.

Caractere de rezistenţă la boli au în vedere fixarea în populaţie a unor trăsături naturale de comportament care conduc la diminuarea infestării/infecției cu agenţi patogeni şi practic a incidenţei unor boli specifice, în principal fiind vorba de loca americană şi europeană, puietul văros şi varrooza. Aceste comportamente au la baza identificarea şi eliminarea de către albine a puietului infestat/infectat (comportamentul igienic), diminuarea capacităţii reproductive a acarianului Varroa destructor (Supressed mite reproduction –SMR/VSH), deparazitarea şi autodeparazitarea, igiena cuibului (eliminarea resturilor de pe fundul stupului), toate conducând la scăderea nivelului de infestare/infecţie în familia de albine; cel mai utilizat test la ora actuală pe plan internaţional este testul comportamentului igienic care vizează atât loca americană şi europeană cât şi varrooza.

Evaluarea acestor caractere reprezintă un efort extraordinar de mare și care presupune costuri suplimentare, timp, pregătire de specialiate, în defavoarea activităților productive. Apicultorii care sunt implicați în munca de selecție vor include acele caractere minime prevăzute în programul de ameliorare pentru a satisfice nevoile legate de protecția rasei și de ameliorare a principalelor însușiri productive și comportamentale.

 

Selecția la albina meliferă este o activitate necesară, complexă, de lungă durată pentru rezultate vizibile, care ar necesita sprijin financiar din partea statului.

 

CE REPREZINTĂ HIBRIZII INTERRASIALI ȘI CARE SUNT RISCURILE INTRODUCERII ACESTORA ÎNTR-O POPULAȚIE?

 

În condiții naturale, într-o populație în echilibru (legea Hardy-Weinberg), așa cum este și rasa geografică la albine, performanța descendenței este intermediară între performanța părinților. Acasta este situația când un caracter este controlat de gene aditive (așa cum este și producția de miere). Selecția artificială în acest caz are în vedere o ameliorare a performanțelor medii între părinți.

 

Când este vorba de încrucișarea între indivizi aparținând a două populații diferite genetic, performanța descendenței este superioară performanței părinților, ca rezultat al fenomenului de heterozis. Astfel, hibridarea interrasială (încrucișarea intre indivizi care aparțin unor rase diferite) conduce la efectul de heterozis sau de vigoare hibridă, un fenomen întâlnit la toate speciile de plante și animale și care, la albine, deseori controlat doar pentru obținerea primei generații (F1), conduce la îmbunătățirea unor performanțe doar în prima generație. Practic, este vorba doar de o îmbunătățire a performanței individului și nu de o ameliorare a performanței populației supuse selecției.

 

Fenomenul de heterozis care apare la un hibrid are următoarea explicație științifică: produșii rezultați din încrucișarea unor indivizi care aparțin unor populații genetice diferite, adică hibrizii, sunt mai viguroși (pentru ca sunt mai heterozigoți) ca indivizii în rasă curată (părinții), care sunt mai homozigoți. Superioritatea este dată de manifestarea mai intensă a heterozigoției (pe același locus apar alele diferite ale unei gene) și a unor interacțiuni genetice neaditive (dominanță, supradominanță, epistazie) astfel încât indivizii pot fi mai viguroși sau mai productivi ca părinții lor, fenomenul diluandu-se in generatiile ulterioare.

 

Unii apicultori producători sau comercianți de hibrizi au înțeles că exploatând acest fenomen natural s-ar putea crea o piață de desfacere atractivă pentru mătci hibride, având ca target apicultorii, care în general nu stăpânesc aceste noțiuni de genetică. De obicei, pentru un efect maxim, ca la toate speciile de animale sau plante, se practică doar obținerea hibrizilor de primă generație (birasiali sau chiar trirasiali) – F1, utilizând de obicei tehnica însămânțarii instrumentale (mătci cu trîntori din rase diferite) și care, sunt comercializați către apicultori. De obicei, prin manifestarea acestei vigori hibride, hibrizii F1 vor satisface dorința cumpărătorilor, dacă și condițiile de climă și floră sunt favorabile. Cu toate acestea, ca urmare a unor particularități de reproducție specifice albinelor (împerecherea în natură, dispersia trîntorilor, roirea naturală), utilizarea de hibrizi F1 nu poate preveni apariția de hibrizi secundari (F2, F3 etc) în populația locală, conducând astfel la dispersia genelor parentale în populația locală. Astfel, prin utilizarea de hibrizi, apicultorii pot avea un rezultat economic îmbunătățit imediat, dar nu NU VOR PUTEA PREVENI PROPAGAREA GENELOR ÎN NATURĂ, deoarece ar trebui ca din aceste mătci să nu mai rezulte pe mai departe trîntori, mătci sau roi naturali care se vor pierde în natură, purtând bagajul genetic al părinților. De obicei, generația a doua (F2) va moșteni probabilistic doar jumătate din vigoarea hibridă, adică din efectul de heterozis existent la părinți, iar generațiile următoare vor moșteni pe mai departe din ce în ce mai puțin din această vigoare hibridă până la dispersia totală a genelor. Rezultatul final al utilizării hibrizilor este o poluare genetică a populației locale în care se vor manifesta genotipuri mai mult sau mai puțin adaptate la condițiile locale (o metisare a populației cu apariția de caractere nedorite) și astfel o dependență a apicultorilor de achiziția hibrizilor.

 

Fenomenul obținerii de hibrizi F1 este practicat și la alte specii de animale și plante, dar de obicei, populațiile de rasă curată, fiind sub controlul omului, pot fi păstrate nealterate, în timp ce la albină, prin particularitățile de reproducție, genele se dispersează în populația locală, conducând astfel la introducerea unor gene nedorite (care se pot manifesta sau nu în F1), alterînd astfel bagajul genetic al unei populații naturale, rezultat al selecției naturale, pe areale foarte mari.  Dispersia genelor nedorite la albine este relativ rapidă și pe areale extrem de mari, dacă luăm în calcul distanțele de zbor de împerechere ale trântorilor și mătcilor dar și fenomenul de roire naturală.

 

Utilizarea unor mărci comerciale cunoscute în alte țări (ex. Buckfast, greșit interpretată și promovată ca rasă!), agresivitatea cu care se face promovarea „calităților” acestora, utilizarea unor tehnici moderne (ex însămânțarea instrumentală) sunt uneori motive suficiente de manipulare și control comercial. Cu alte cuvinte, utilizarea hibrizilor are la bază doar rațiuni comerciale și nu de protecție și ameliorare a albinelor.

 

Comercializarea de hibrizi interrasiali poate să conducă în timp relativ scurt la hibridarea în masă a unor populații locale, deoarece vânzarea de mătci hibride se poate face de exemplu în toată țara, într-un sezon, putându-se realiza mii de mătci. Ca urmare riscul de hibridare și de înlocuire a unor populații geografice în timp scurt este foarte mare, iar apicultorii vor deveni dependenți de mătcile hibride.

 

Conform literaturii de specialitate (Draganescu C, 1975), la animale de fermă (mamifere) efectul de heterozis este cu atât mai mare cu cât heritabilitatea caracterelor este mai mică (caractere de viabilitate, reproductive, materne), cu atât mai mic cu cât heritabilitatea este mai mare (carcasă, grăsime, greutate) și medie pentru o heritabilitate medie (caractere de creștere – firul de lână etc.)

 

În cazul populațiilor naturale (cazul albinelor), efectul de heterozis este mai scăzut ca la alte animale, fiind vorba de caractere de adaptativitate, iar adaptarea după cum este foarte frumos exprimată de autor “… depinde de relația armonioasă a tuturor părților…”. “La fiecare populație se formează ansamble diferite de părți, de structuri genetice, ce dau adaptarea optimă”.

 

“În plus, indivizii superiori prin heterozis nu transmit bine caracterele lor, sunt buni pentru producție dar nu sunt buni pentru reproducție”.

 

Așa cum menționează în literatura de specialitate (Draganescu C, 2008) un alt motiv pentru care se introduc rase din alte regiuni geografice ar fi acela că “…Introducerea de material biologic străin, dinafară, este stimulată de producția mai mare obținută acolo. Dar, producția mai mare dinafară poate fi rezultatul unui management mai bun sau a unor condiții mai bune de mediu (floră meliferă) existente acolo și nu ca urmare a unui potențial genetic mai bun. Publicitatea comercială poate juca un rol major în supraestimarea unor populații din afară. Chiar dacă populația straină are o producție mai bună ca urmare a unui potențial genetic mai bun nu este sigur că aceste caracteristici se vor menține și în noul ecosistem, (neadaptare, condiții diferite de mediu, diferențe de management)…Încrucișarea cu alte rase poate avea ca efect – heterozisul (vigoarea hibridă), schimbarea unei rase cu alta (înlocuire), sau introducerea de gene noi (nedorite) în populația locală. Așa cum Lush a enuntat: “Incrucisarea interrasiala conduce in general la excelență individuală, dar la rezultate mediocre pentru ameliorarea populației”. Aceasta este riscantă, în mod special la albine, pentru că încrucișarea interrasială și obținerea de hibrizi doar pentru producție și nu pentru selecție are:

– o justificare economică slabă (creșterea eficienței în productivitate nu poate balansa destul posibila confuzie și costul de înlocuire)

– un efect economic periculos pentru toate populațiile locale dacă nu se aplică încrucișarea controlată în toate stupinele (împerecherea liberă cu trântori hibrizi neincluși în sistemul de încrucișare continuă, controlată,  poate distruge populația);

 

Încrucișarea interrasială poate fi utilizată experimental doar în stupine izolate reproductiv (lucru aproape imposibil de realizat), altfel aceasta poate distruge populația locală.

Introducerea de alte rase sau hibrizi interrasiali conduce la introducerea de genotipuri noi care nu vor răspunde în procesul de selecție ameliorativă, conducând la o metisare a bazinului genetic local, cu implicații negative asupra adaptării și echilibrului populațiilor locale.

 

Fenomenul de hibridare artificială are astfel un puternic impact asupra echilibrului genetic al populațiilor locale, a capacității albinelor de a se adapta la un anumit areal, iar prin particularitățile de reproducție specifice albinelor, hibridarea conduce la metisarea într-o perioadă relativ scurtă a populației de albine locale, unde hibrizii au fost introduși, conducând la distrugerea populațiilor locale.

 

În ceea ce privește hibridul Buckfast, conceptul original generat de Fratele Adam, un călugăr de la mânăstirea Buckfast din Marea Britanie, a avut la baza o serie de mai multe combinații interrasiale – A. m. ligustica (Italia), A. m. mellifera (Anglia), A. m. mellifera (Franța), A. m. anatolica (Turcia) și  A. m. cecropia(Grecia), la care mai târziu s-au mai alăturat și  rasele din nordul Africii A. m. sahariensis dar si A. m. monticola din Muntii Kilimanjaro din Africa. Acesta a considerat ca, prin hibridări succesive și selecție artificială pe perioade mari de timp, se va putea obține o albină care să preia toate calitățile (rezistentă la boli, prolifică, neagresivă, productivă, neroitoare, etc), un lucru aproape imposibil de realizat. Experimentele au fost derulate asiduu în anii 1920-1960, dar însăși autorul a considerat că aceste combinații sunt menținute cu mare dificultate, pentru că ce a mai rămas din acel stoc este probabil doar numele.

 

La ora actuală, doar sub această denumire – Buckfast, există mai multe companii în Europa care doresc promovarea hibrizilor interrasiali, și care au condus deja la distrugerea fondului genetic autohton în mai multe țări (Anglia, Franța, Danemarca, Germania), a căror cercetători fac eforturi susținute să mai păstreze rasa locală A.m.mellifera în zone izolate reproductiv și cu costuri foarte mari. Mai nou, din cauza scăderii acestei diversități genetice în Europa și a purității raselor locale, există interesul de a acapara potențialul comercial în alte țări, așa cum este și România, unde există comercianți dar și apicultori dornici să încerce/experimenteze din oferta țintit promovată.

 

Se poate constata din modul de prezentare al acestora ca hibrizii interrasiali sunt promovați incorect și netransparent (nu se cunoaște ce rase sunt utilizate și modul de selecție), dar și în deplină ilegalitate dacă luăm în considerare legislația națională.

 

Ca urmare, comercializarea ilegală a acestor hibrizi în România ar putea în foarte scurt timp să distrugă genofondul apicol autohton, de unde și necesitatea interzicerii totale a acestora.

 

Un alt exemplu de hibridare (generată de om) și de mod de propagare care a creat foarte multe pagube și neplăceri este cel al albinei africanizate, rezultate din hibridarea unor rase geografice diferite,  A.m. scutelata – rasă africană și A.m. iberica – rasă europeană, într-un experiment scăpat de sub control în Brazilia (1950), această albină fiind intens roitoare, migratoare și foarte agresivă, ajungând la ora actuală pînă în Statele Unite ale Americii  (https://en.wikipedia.org/wiki/Africanized_bee).  Experimente ca acestea dar și studierea diversității comportamentale, în special a comportamentelor nedorite de om (agresivitate, tendință de roire, migrație, reproducție, susceptibilitate la boli, neadaptare la vegetația din climate complet diferite), în cadrul raselor geografice, ne poate da o imagine asupra a ceea ce ar rezulta din hibridarea artificială a raselor albinei melifere la scară internațoională.

 

Hibridarea interrasială la albina meliferă distruge populațiile locale, afectează diversitatea acestora și anulează practic evoluția naturală, adaptativă, a raselor și altor populații locale, dar și eforturile incomensurabile ale omului de până acum de a le caracteriza și păstra.

 

PRIN BIOLOGIA ȘI CARACTERISTICILE SALE DE REPRODUCȚIE, RASELE ALBINEI MELIFERE SUNT STRÂNS LEGATE DE ECOSISTEMELE ÎN CARE S-AU FORMAT – sisteme complexe de factori de mediu care au un rol important ]n adaptarea populațiilor și productivității acestora.

 

Albina meliferă reprezintă singura specie de interes economic dependentă în totalitate de mediul său natural în care a evoluat de milioane de ani, a fost și rămâne în mare măsură sub controlul selecției naturale, ceea ce nu este și cazul celor mai multe specii de animale de interes economic a căror evoluție poate fi controlată de om aproape în totalitate. Practic, albina meliferă este dependentă de mediu înconjurator, prin cele doua elemente cheie care-i asigură dezvoltarea și perpetuarea: procurarea hranei si înmulțirea acesteia. Având în vedere nivelul de cunoaștere în biologia speciei, tehnologiile de creștere dezvoltate până în prezent au în vedere în general întreținerea și susținerea dezvoltării familiilor de albine pentru a-i asigura condiții optime de producție, dar mediul, ca spațiu de obținere a hranei naturale (nectarul și polenul) și de reproducție joacă un rol vital în existența acesteia.

 

România, prin poziția sa geografică și relieful său dispune de o anumită specificitate: un climat temperat-continental, cu influențe sezoniere mediteraneene sau continentale (vânt, secetă, temperaturi scăzute sau foarte ridicate, etc), cu o vegetație și floră specifică, de munte, deal, câmpie sau deltă. În acest sens, deși studiile privind albina românească datează încă din 1937-1939 (Fişteag și Farcaş), ea a fost propusă ca rasă de sine stătătoare – A.m. carpatica în 1965, la nivel internațional (Foti, 1965), pe baza unor studii de amploare care au continuat și ulterior, la ora actuală Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultură deținând o colecție de probe de albine, de referință pentru studiile de biometrie

 

Prin activitățile specifice, încă de la înființare, Asociația Crescătorilor de Albine din România (1958) și Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură (1974) au avut întotdeauna în vedere cercetarea, conservarea și ameliorarea fondului genetic autohton. Deşi principalele caracteristici morfometrice se apropie de cele ale albinei carnioliene (A.m. carnica) se consideră că principalele caracteristici specifice rasei noastre sunt cele legate de comportament şi adaptare la condiţiile de climă şi vegetaţie specifice ţării noastre: o producţie de miere bună corelată cu condiţiile de cules, dezvoltarea în primăvară corelată cu principalele plante melifere, blândeţea și comportamentul liniştit pe faguri, schimbarea liniştită a matcii, o predispoziţie scăzută pentru furtişag, un instinct moderat de roire, o bună rezistenţă la boli şi o bună rezistenţă la temperaturile scăzute din iarnă, dar şi de adaptabilitate la schimbările de temperatură specifice anotimpurilor, climatului şi formelor diferite de relief din România.

 

RISCURILE SANITAR-VETERINARE – APARIȚIA DE BOLI ȘI DĂUNĂTORI NOI au creat un teren complet defavorabil păstrării caracterelor de adaptare, fenomen care creează o presiune și mai mare în lupta pentru supraviețuire.

 

La ora actuală varroza (Varroa destructor), nosemoza (Nosema apis, Nosema ceranae) dar și o serie de viroze asociate (Virusul aripilor deformate, virusul paraliziei acute și cronice, etc), bacteriozele (loca europeană și americană) reprezintă problemele sanitar-veterinare cele mai importante care afectează sănătatea familiilor de albine.

 

Dintre acestea, Varroa destructor și Nosema ceranae reprezintă agenți patogeni relativ nou apăruți, ca rezultat al transferului de material genetic apicol dintr-o regiune în alta. Apariția acestora și a problemelor grave asociate care conduc la creșterea nivelului depopulărilor și mortalităților familiilor de albine au condus la intensificarea cercetărilor privind identificarea unor caractere de rezistență naturală (comportament igienic, VSH) care să fie incluse în selecția artificială pentru rezistența naturală la boli ca alternativă la metodele de combatere, făcând munca de selecție și mai anevoioasă.

 

CONCLUZII

 

  1. Păstrarea genofondului autohton existent (A.m. carpatica) și ameliorarea sa permanentă, în rasă curată, prin programe de ameliorare specifice, elaborate în mod științific, reprezintă obiective de interes național.
  2. Conceptul de conservare a albinei locale din România se încadrează în obiectivul European – păstrarea diversități genetice a albinelor din Europa, leagănul celor mai apreciate rase de albine, fiind susținut de numeroase acțiuni pe plan international (lucrări științifice, proiecte, platforme de lucru). Păstrarea diversități genetice a albinelor din Europa reprezintă un deziderat major pentru apicultura mondială, ținând cont că producția de miere este în strânsă legătură cu dezvoltarea sezonieră, adaptabilitatea la condițiile locale și sănătatea acestora. Diversitatea genetică a albinelor este afectată din ce în ce mai mult de:

–    Depopulările și mortalităților crescute, înregistrate în ultimii ani din diverse cauze (pesticide, boli, lipsa nutriției adecvate etc);

–    Comerțul internațional din ce în ce mai intens cu rase si hibrizi interrasiali (ex. Buckfast).

–    Transferul de boli si dăunători noi (Varroa destructor si Nosema ceranae) sau a unor sușe din ce in ce mai rezistente (în special în cazul virozelor).

–    Impactul activităților antropice (agricultura intensivă, poluarea mediului, distrugerea habitatelor naturale etc) dar și al schimbărilor climatice poate conduce la fluctuații privind capacitatea de adaptare a albinelor.

  1. În acest context este foarte importantă:

–    Gestionarea cât mai corectă a aceastei resurse pentru că de existența ei depind, direct sau indirect, nenumărate specii de plante și animale, albina fiind generatoare de biodiversitate prin activitatea de polenizare.

–    Conștientizarea acestor aspecte în rândul apicultorilor și factorilor de decizie, pentru a se lua o serie de măsuri pentru interzicerea introducerii pe teritoriul țării noastre de rase sau hibrizi interrasiali din afara țării, în spiritul conceptului de protecție a populațiilor locale de albine promovat de oamenii de știință din Europa.

  1. Concepte precum CONSERVAREA PRIN UTILIZARE sau CEA MAI BUNĂ ALBINĂ ESTE ALBINA LOCALĂ pot asigura succesul unei apiculturi durabile atat pe plan național cat si internațional.

 

Stimati apicultori,

 

Fondul genetic apicol național este în mâinile dvs, haideți să acordam împreună o atenție mai mare protecției acestuia, legislației naționale și programelor de ameliorare elaborate în acest scop!

 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

 

  1. Atkinson J. (1999). Background to Bee Breeding, Northern Beebooks Holme Court, Biggleswade;
  2. Barac I. Foti I., Popa Al, Sanduleac E. , 1979, Creșterea albinelor, Editura Agrosilvică București (Capitol sistematica albinei melifere).
  3. Bienefeld Kr, Ehrhardt K.and Reinhardt F. (2007) Genetic evaluation in the honey bee considering queen and worker effects – A BLUP-Animal Model approach. Apidologie 38 (2007) 77-85;
  4. Bienefeld K. 2015, Comisia Europeană susţine cel mai mare proiect european de până acum cu 6 milioane de euro – Romania apicola nr 1/2015;
  5. Boeking O, Bienefeld K, Drescher W (2000) Heritability of the varroa specific hygienic behaviour in honey bees (Hymenoptera: Apidae) , Journal of Animal Breeding and genetics vol 117, no 6;
  6. Bouga M., Alaux C., Bienkowska M., Büchler R., Carreck N. L, Căuia E., Chlebo R., Dahle B., Dall’Olio R., De la Rúa P., Gregorc A., Ivanova E., Kence A., Kence M., Kezic N., Kiprijanovska H., Kozmus P., Kryger P., Le Conte Y., Lodesani M., Murilhas A. M., Siceanu A., Soland G., Uzunov A., Wilde W., 2011, A review of methods for discrimination of honey bee populations as applied to European beekeeping -Journal of Apicultural Research 50(1): 51-84. DOI 10.3896/IBRA.1.50.1.06;
  7. Bura M., Pătruică S., 2011, Consecinţele hibridării interrasiale la albine, Buletinul AGIR nr. 2/2011, aprilie-iunie;
  8. Căuia E., Siceanu A. – Evaluarea coloniilor de albine prin utilizarea unei baze de date cu aplicabilitate in programele de ameliorare la albina melifera, Romania apicolă, 2009, nr 10,11;
  9. Căuia E., Siceanu A., Cebotari V. –Câteva aspecte privind selecția și creșterea mătcilor pentru îmbunătățirea productivității stupinelor, Romania apicolă, nr 6, 2009, p 4-8;
  10. Draganescu C (1975) Amelioration genetique des animaux domestique lito; (1979). Ameliorarea Animalelor (Animal breeding) – Editura Ceres –Bucuresti;
  11. Drăgănescu C., 2006, Minimizarea sau  interzicerea importului de rase, o necesitate – albina locală este cea mai bună, Romania apicola nr.  8/2006. revizuit si adaugit;
  12. Drăgănescu C., Siceanu A., Căuia E. (2008) “Conservation of the genetic resources by the regulation of the honeybee races migration – The workshop of EurBee Breeding and Conservation Group 2008, 2-3 February Ankara;
  13. Drăgănescu Condrea, Siceanu A., Căuia E. (2008). “Urgent call to save the diversity of honeybees – Common statement signed by members of Eurbee breeding group. The 4-th annual meeting of Eurbee Breeding group, Romania Apicola, no. 6/2008. p. 21-24;
  14. Frere ADAM – Les croisement e l’apiculture de demain, 1985, Syndicat National d’Apiculture, Paris.
  15. Foti N., Lungu M., Pelimon P., Barac I., Copaitici M., Mirza M. 1965, Reseraches on morphological characteristics and biological features of the population in Romania, XXth Jubiliar International Congress of Beekeeping – Apimondia, p 171-176.Foti N, 1965
  16. Horia Grosu, Pascal Oltenacu, Programe de ameliorare genetica in zootehnie – publicare capitol carte –(Coordonatori). Cap 23 Programe de ameliorare genetica la albine. Autori: Siceanu A., Radoi C. Editura Ceres. Bucuresti 2005., ISBN 973-40-0613-4/ p 954-976;
  17. Lush L.J. (1948) Animal breedings plans (Romanian translation 1967) Collegiate Press, Ames, Iowa;
  18. Kievits J. , Albina şi-a pierdut diversitatea genetică? La Santé de L’Abeille, ianuarie-februarie 2013, p 53-63.
  19. Mărghitaș L. Al.*, Paniti-Teleky O., Dezmirean D., Mărgăoan R., Bojan C., Coroian C, Laslo L., Moise A., 2008, Morphometric differences between honey bees (Apis mellifera carpatica) populations from Transylvanian area (Diferențe morfometrice la populațiile de albine (Apis mellifera carpatica) din regiunea Transilvania, Lucrări stiințifice Zootehnie si Biotehnologii Timișoara, vol. 41 (2) (2008), p 309-315.
  20. Mârza E., Șerbănescu S., Drăgan M., 1968, Cercetări privind comportarea în țara noastră a albinelor din rasă italiană, Apicultura, nr 9, p 2-9;
  21. Meixner M., Pinto M.A., Bouga M., Kryger P., Ivanova E., Fuchs S., 2013, Metode standard pentru caracterizarea raselor si ecotipurilor albinei melifere – A. mellifera – Journal of Apicultural Research 52 (4): publicat de IBRA (Marea Britanie), DOI 10.3896/IBRA.1.52.4.05;
  22. Marina Meixner şi Ralph Büchler În căutarea „celei mai bune” albine – un experiment la nivel european despre interacţiunea dintre origine şi mediu, Die Biene – ADIZ – Imkerfreund, August 2014, republicat in limba romana in Romania apicola nr 1/2015, p 6-13.GEI articol_romanian
  23. Neumann, P. and Carreck, N.L. 2010. Honey bee colony losses. Journal of Apicultural Research 49: 1-6;
  24. De la Rúa P., Jaffe R;, Dall’Olio R., Munoz I., Serrano J., 2009, Biodiversity, conservation and current threats to European honeybees, Review article, Apidologie 40 (2009) 263–284 DOI: 10.1051/apido/2009027
  25. Page R. jr, Laidlaw H –Honeybee genetics and breeding- chapter 7, p 235- The Hive and the Honeybee –Dadant publication, revised edition by Joe Graham, Hamilton Illinois;
  26. Pipernea N (1979). Imbunatatirea structurii genetice a populatiilor de animale (Improving of the genetic structure of animals populations). Editura Ceres, Bucuresti;
  27. Siceanu A., Căuia E., 2009, Evoluția albinei melifere (A.mellifera L) și necesitatea păstrării diversității raselor de albine, Romania apicola nr 9, 2009. p. 12-17;
  28. Siceanu A., Căuia E., 2015, Albina – un patrimoniu unic pentru biodiversitate, România apicolă nr 1, 2015, p. 2-3, nr 1/2015;
  29. Siceanu Adrian, Cauia Eliza, Valentina Cebotari, (2009) –Cateva aspecte privind selectia si cresterea matcilor de calitate pentru imbunatatirea productivitatii stupinelor, partea II, Romania apicola, nr 7/2009, p. 4-8;
  30. Siceanu Adrian, Căuia Eliza, Apicultura-Manualul cursantului – Capitol selecție și Ameliorare, Colectiv de autori ICDA, Editura LVS Crepuscul, Ploiesti, ISBN 978-606-593-011-7;
  31. Siceanu Adrian, Căuia Eliza, 2011, Ghid de Bune Practici in Apicultura – Capitol II – Tehnologii apicole – Stupine de producere a materialului biologic și Stupine de selecție și ameliorare, Colectiv de autori, ICDA, Editura LVS Crepuscul, Ploiesti, ISBN 978-973-8265-99-0;
  32. Ruttner F., 1988, Biogeography and Taxonomy of Honeybees, Springer Verlag, Berlin;
  33. Ruttner F.,  1980, Creșterea mătcilor – Baze biologice și indicații tehnice. Editura Apimondia, București;
  34. Rinderer T., 1986, Bee Genetics and Breeding, Academic press, INC, USA;
  35. Taber S., 1987, Breeding Super Bees, -The A.I.Root Co. Medina Ohio, USA;